De la Iliescu la Nicușor Dan. Lecții învățate din mandatele președinților.

În perioada postcomunistă, România a avut patru președinți: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. Fiecare dintre ei a încercat să facă anumite schimbări în perioada în care s-a aflat la putere.

În funcție de activitatea pe care au desfășurat-o, de direcția pe care au reușit să o imprime și de amprenta lăsată asupra mandatului, au rămas în percepția publică cu o etichetă specifică.

Ion Iliescu a fost președintele care a fost perceput drept un om de sistem. A pactizat cu acesta și a încercat să facă lucrurile împreună cu el.

Emil Constantinescu a rămas cu amprenta „omului învins de sistem”. Deși, poate, nu merită această etichetă, deoarece vremurile erau extrem de grele, iar el a contribuit la drumul României spre Vest, declarația sa și faptul că a avut un singur mandat au condus la conturarea acestei percepții.

Traian Băsescu a fost „președintele-jucător”, care a „călărit” sistemul o vreme.

Klaus Iohannis a fost un președinte care, în primul mandat, a pus presiune pe sistem și a încercat să implementeze unele schimbări. În al doilea mandat, a fost mult mai retras. Au urmat pandemia și războiul, s-a ieșit din „perioada normală” și lucrurile s-au complicat și mai mult.

Mai jos voi dezvolta câteva idei desprinse din mandatele lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis – lucruri care pot fi utile astăzi pentru a înțelege cum trebuie să abordeze politicienii actuali provocările.

Textul de mai jos nu își propune să fie o analiză completă a mandatelor prezidențiale – nu este nici timpul, nici spațiul potrivit –, dar se pot evidenția câteva „lecții învățate” sau care ar trebui învățate de politicienii de azi.

În primul rând, trebuie definit „sistemul”. Mulți folosesc acest termen în funcție de poziționarea lor. Se pot identifica cam trei abordări:

Sistemul este rețeaua informală și netransparentă de putere care controlează România din umbră sau semi-umbră – formată din politicieni, funcționari, oameni din justiție, rezerviști din serviciile secrete, afaceriști și presă obedientă. Este perceput ca un mecanism autoreproductiv care protejează interesele propriilor membri, scapă de responsabilitate și sabotează reformele reale.

Dincolo de această rețea informală, există și sistemul propriu-zis – ansamblul de instituții, procese, norme și relații prin care o societate își exercită puterea, își gestionează conflictele și își reglează funcționarea prin decizii politice. Acesta include guvernul, parlamentul, partidele, justiția, mass-media, organizațiile civice etc.

Este clar că România are nevoie de o reformă a statului, de reducerea instituțiilor care, adesea, doar parazitează activitatea guvernamentală, de o reformă administrativ-teritorială, de servicii mai bune, de mai multă echitate – iar lista poate continua.

Traian Băsescu a încercat o abordare în forță. De aceea a fost numit „președintele-jucător”. A reușit să aibă propriul guvern doar trei ani din cei zece de mandat. În rest, a coabitat – mai bine sau mai rău – cu mai multe guverne formate de adversarii politici.

În timpul mandatelor lui Emil Boc, partenerul său politic, s-au realizat reforma educației, reforma în domeniul muncii, flexibilizarea Codului Muncii, stabilizarea macroeconomică și semnarea Acordului cu FMI în plină criză, precum și o reformă a sistemului de pensii.

Indiferent de câte lucruri se spun astăzi, un fapt rămâne cert: justiția a început să funcționeze altfel decât în vremea lui Năstase, când DNA (PNA, pe atunci) ancheta doar șefi de tren.

De asemenea, a avut loc o primă reformă a serviciilor, care au devenit parteneri de încredere pentru țările NATO.

Desigur, multe reforme de atunci sunt contestabile, la fel cum există și aspecte negative legate de DNA, de servicii sau de alte măsuri luate.

Cert este un lucru: a existat o schimbare. A fost o reformă și o îmbunătățire a funcționării statului.

Însă aceste reforme și politica lui Băsescu au venit la pachet cu două suspendări și cu multe fracturi în societate. Băsescu a reușit să-și aducă partidul la putere, dar doar pentru o perioadă relativ scurtă.

În timpul mandatelor lui Klaus Iohannis, România a avut zece guverne: Cioloș (tehnocrat), Grindeanu (PSD), Tudose, Dăncilă, Orban 1, Orban 2, Cîțu, Ciucă, Ciolacu 1, Ciolacu doi.

În primul mandat, Iohannis a avut o luptă cu PSD și nu a putut face reformele necesare. În al doilea mandat, au venit pandemia și războiul, complicând și mai mult jocul politic. A preferat, după pandemie, să se conserve și să evite riscul unei suspendări.

Iohannis a ajuns la putere cu o susținere populară apropiată de cea a lui Nicușor Dan: Iohannis – 6 288 769 voturi, Nicușor Dan – 6 168 642.

Chiar dacă a beneficiat de un sprijin popular puternic, Iohannis nu a reușit să-și impună jocul politic de la început. A avut în spate un PNL care abia fuzionase cu PDL, condus bicefal. A durat până când și-a adus partidul la guvernare și, din păcate, nici atunci nu a avut un partener real în PNL, pentru că premierul Orban era, de fapt, un adversar. Nu a reușit să formeze un tandem cu Orban, așa cum Băsescu a reușit cu Boc.

Nicușor Dan a venit la putere într-un moment mult mai complicat decât cei doi predecesori. Astăzi, există un curent „antisistem” la nivel global, un război la graniță, o reașezare a ordinii internaționale. Este pentru prima dată după 2000 când un partid extremist ajunge la 35% în sondaje. Țara are un deficit uriaș, iar inechitățile și inegalitățile s-au adâncit.

Uniunea Europeană nu mai este văzută ca speranța de mai bine, așa cum era în 2004. Decizia electorală a oamenilor nu se mai bazează doar pe algoritmul „a făcut ceva”, ci se îndreaptă tot mai mult spre zona aspirațională.

Este clar că Nicușor Dan va dori să își pună propria amprentă pe mandat și nu va copia un model precedent. Însă trebuie să țină cont de istorie.

Nu are forța discursului lui Băsescu, nici dinamismul acestuia. Nu are un partid de 30%, cum a avut Băsescu, și nici măcar o formațiune precum PNL-ul de la începutul lui Iohannis.

Mafia transpartinică s-a extins, clasa politică s-a deprofesionalizat, contextul internațional s-a schimbat, iar oamenii au mai puțină răbdare și sunt mai nemulțumiți.

Când Traian Băsescu și-a început mandatul, a făcut „pact cu diavolul” sau a ales soluția imorală, pentru a-și duce partidul la putere. Mult timp a evitat confruntarea directă cu sistemul. A săpat încet la baza acestuia, până când a ajuns să dețină pârghiile de putere.

Așadar, sunt câteva lecții de învățat, pentru ca obiectivul de reformare a statului să poată fi atins. Este greu să faci reforme în timp de criză, la fel cum este greu să reformezi fără aliați.

Trebuie să jonglezi cu sistemul și să-l aduci treptat în direcția obiectivelor tale. Sistemul nu reacționează la țipetele de pe Facebook. Politicienii se tem de „vibe-ul” din rețele înainte de alegeri. După alegeri, totul tinde să revină încet-încet la status quo.

Aliații politici trebuie consultați și convinși, nu forțați să joace după regulile tale. Este nevoie de sprijin atât în politică, cât și în afara ei. Trebuie construit un parteneriat cu structurile de forță.

Adversarii trebuie ținuți în șah, dar nu zdrobiți, până nu ai controlul asupra evenimentelor.

Nu poți merge la luptă cu o echipă neexperimentată, nici cu talibani. Nu poți spune, zi de zi, că vei înființa un partid nou, pentru că, momentan, ai nevoie de partidele existente, pentru a gestiona criza. Un partid nou poate fi o soluție abia în ultimul an de mandat. În prezent, ar fi doar o portavoce fără putere și fără reprezentare parlamentară.

Nicușor Dan are șansa să fie primul președinte care rupe România, cu adevărat, de perioada de tranziție definită de Brucan. Depinde de el și de echipa lui dacă va reuși.